Vedere= faptul de a (se) vedea, percepere a imaginilor cu ajutorul vazului.

Mi-e scarba. Nu ma recunosc. Parca am fost sedata, unde erau pretentiile, unde disparusera atitudinea critica, ironia, aciditatea? Din nou, mi-e scarba. Am avut ocazia sa inot intr-o mare de frustari ale altora bineinteles, frustrari ale unor oameni ingraditi de timpul si spatiul pe care altii l-il traseaza, ce odata scosi putin de pe traiectorie, se 'slobozesc' fara a mai privi in urma, cam ca un tren ce deraiaza. Sentimentele nobile sunt aruncate, bine indesate in saci de gunoi. Nu mai exista asa ceva. Dar cine vorbeste? Nici chiar eu nu sunt capabila de ceva prea nobil din cauza ranilor. Da, am fost ranita, asta e cuvantul. Insa nici chiar asa, la mine macar sacii sunt pentru galeti mici. Daca stau sa ma gandesc, am fost acaparata de rani, mi-au ajuns pana la os si m-au sedat practic. Asa cum un bolnav intra in metastaza, durerea fizica este atat de mare incat nu mai simte nimic sau asa cand o persoana pierde pe cineva apropiat si nu mai are lacrimi nici sa planga. Vroiam sa ma razbun, sa arat ca si eu sunt 'tare'. Probabil de asta au disparut principiile, ratiunea si alte lucruri care ma definesc. Nu am mai simtit ceea ce fac. M-am lasat dusa de val, ca o cutie de Cola. Noroc insa ca simtul meu critic de-o forta herculiana a rasturnat situatia. Am fugit. Parca am si scapat. Cutia de Cola a ajuns la mal, dar acum este plina de alge si de balele slinoase ale unei mari imputite, poluate. Soarele incepe sa le usuce, dar dureaza, mai ales ca acea cutie este si busita, are denivelari mai vechi, pe care balele le-au umplut cu maiestrie. Si inca o data mi-e scarba din alt motiv. Mi-e scarba de niste 'voi', mi-e scarba de ceea ce am devenit in preajma voastra. Mi-e scarba ca am facut pe chioara cu voi pana am ajuns sa orbesc si v-am lasat pana sa-mi cumparati si ochelarii si bastonul, defecte bineinteles, ca sa va asigurati de nenorocirea mea definitiva. Insa, exista miracole, mi-a trebuit o seara petrecuta pana la 12 si inca vreo doua ore ca sa fac din nou ochi, asa ca un pui de catel sau de pisica. Vad, va vad canaliilor, va vad pana la rarunchi! Va vad cum va scaldati ca porcii in balta cu namol si inca nazuiti sa ma trageti si pe mine acolo. Dar eu sunt mai smechera, stau acum pe gard si va fac cu mana. Pentru ca VAD!
Ranile au inceput si ele sa se vindece, acum sunt zgarieturi superficiale, pentru ca am vazut cat de adanc ajunsesera. Si cand ma gandesc ca ele ar fi fost raspunzatoare pentru dezastrul meu, riscam sa fiu prinsa intr-o panza de paianjen, tot asa, confectionata din bale slinoase si plina de colb, avand chiar in constitutie colb, o panza tesuta stramb intr-un colt intunecat al unui atelier de poet. Am fost o musca beata, imbatata de ura, care de abia scapata de sub efectele unor lovituri zdravene de plici , a cautat refugiu in primul loc vazut cu ochii. Era panza, la inceput comoda si moale, aproape perfecta, dar treptat incepeam sa-i simt balele slinoase si sa simt cum incepe sa ma lipeasca de ea. Ma resemnasem, ma obisnuisem. Pe urma a inceput sa ma ameninte ca se rupe. Atunci am VAZUT. Am VAZUT pe ce ma asezasem. Mi-a fost scarba. Ce loc de asezat gasisem. Eram treaza, mi-am intins aripile si cu o ultima sfortare m-am smuls din mrejele ei.
Inca mi-e scarba. Asa cum drogatul se trezeste in mizerie a doua zi, dupa o noapte plina si incepe sa refaca firul cu sufletul la gura.

Si totusi..VAD!