Panica si totusi nu. Scarba-infinita, inca.

La naiba, luni am teza la limba si literatura romanoasa, am de lucrat sase tipuri de subiecte si efectiv nu ma simt in stare. Iau pixul, ma pregatesc cu tot avantul sa scriu, dar apoi incep sa-i rod capatul(no porn imagination required here), ma mai frec pe scaun, mai pun o melodie, doar doar, hocus-pocus a aparea o adevarata Hudini-inspiratie. Dar nu vineee!!! O vrea s-o chem cu lautari cum zicea Smaranda, mama lui Nica atunci cand intarzia la masa Stefan- a -Petrei.
Si inca mi-e scarba, iar asta imi inrautateste starea, sa dea naiba. Imi mai amintesc si de esecul de la match-ul de debate, primul meu match(ce patetic suna, zici ca sunt o disperata din aia, dupa primul sarut). Mi-a ramas in minte pauza aia de 1 minut pe care am facut-o si stiti ce? Chiar nu mai stiu la ce m-am gandit in momentul respectiv, dar mi-am dat seama ca sunt neputincioasa, ca sunt un om mic de la care se cer pretentii elefantine. Da, o neputiinta izvorata din delasare, din lipsa de interes pentru orice si probabil din cauza ultimelor reminiscente ale unei atitudini cartieriste. Mi-am dat seama ca in invelisul tare, de piatra de moara se ascunde o insecta. Mi-am dat seama ca trebuie sa fac ceva, iar momentul acela a fost punctul zero, punctul critic, in care insecta- a vrut sa fie piatra, momentul in care si-a exprimat dorinta. De atunci am jurat c-am sa lupt si ca nu vor lupta altii pentru mine, ca voi fi piatra din miez pana in ultima denivelare a suprafetei exterioare( ce Vadim Tudor a sunat asta).
Pana una alta, lasand la o parte andrenalin buzzu' care m-a cuprins, ma duc sa ma distrez cu Nicolae Milescu spataru', o companie selecta, nu am ce zice.